Sub acest titlu, timp de aproape doi ani, am cautat sa atrag atentia asupra siluirii orasului de catre elanul constructiv pe care l-au declansat noile conditii economice si sociale. O voi face si aici - pentru a cata oara? - sperand ca se va trezi in sfarsit constiinta celor care au in mainile lor soarta capitalei.

In ultimele doua decenii, vedem cum, in diverse puncte ale hartii centrului istoric, vechi cladiri, neincapatoare pentru posibilitatile de imbogatire pe care le ravneste un proprietar, de cele mai multe ori recent, sunt inlocuite de turnuri de beton si sticla plasmuite dupa modele straine. Se distruge astfel o identitate istorica. Ea nu era faurita in Evul Mediu, ca in numeroase si fericite cazuri din Occidentul caruia ne dam silinta sa-i imitam doar ultima fata. Mai intai fiindca societatea romaneasca n-a avut nici libertatea, nici mijloacele care au ingaduit acolo splendori de arhitectura inimitabile, apoi fiindca, alaturi de distrugerile aduse de razboaie sau cutremure, substituirea unei fizionomii a orasului cu alta, mereu alta, a rezultat din silinta pe care si-au dat-o oamenii locului de a recupera mereu intarzierile fata de o lume care, dincolo de granitele noastre, reprezenta puterea sau bunastarea. Cel mai adesea, modelul se gasea in Occident, dar sa nu uitam nici Casa Scinteii sau labirinturile de blocuri care au aplicat peste Bucuresti o masca sovietica. Cu exceptia acestui episod, care pare incheiat, „Fata Morgana" urmarita in continua ei retragere invita la occidentalizare, pe care ai nostri, o generatie dupa alta, au recunoscut-o echivalenta cu modernizarea.

Mi se va spune ca aceeasi logica ne condamna la inca o transformare. Sub Carol I s-au daramat turnul Coltei si biserici ale lui Matei Basarab, sub Carol al II-lea marile proiecte urbanistice au cerut si ele, ca pret al lor, sacrificarea unor elemente ale vechiului oras care aveau o indiscutabila valoare culturala. Au venit dictaturile, una dupa alta. Legionarii n-au avut timp decat sa dea Pietii Unirii de astazi numele de „6 Septembrie", data loviturii de stat prin care-l inlaturasera pe regele detestat de ei, Antonescu a ordonat demolarea casei Cantacuzino-Moruzi de pe Calea Victoriei, de care avea nevoie pentru deschiderea spre Gara de Nord realizata mai tarziu de Ceausescu. Acesta din urma poarta responsabilitatea unor distrugeri fara seaman. Ceea ce se intampla acum este faptul ca, in locul statului care loveste in dreapta si in stanga spre a indeplini o misiune modernizatoare, avem de-a face cu specula de terenuri, nesatioasa de a castiga orice palma de pamant pentru constructii rentabile. Asadar, daca s-ar intoarce printre noi „impuscatul", s-ar mandri cu ispravile noilor capitalisti.

Problema este ca, intorcand iarasi spatele trecutului, orasul e imbrancit in anonimizare si uniformizare. Din cauzele pe care le-am aratat, ramasesera atat de putine semne deslusitoare ale istoriei bucurestene. Le suprimam si pe astea, gata, s-a terminat!

Lista oficiala a monumentelor istorice cuprinde, la nivelul anului 2004, vreo cincisprezece „parcelari" ca zone protejate, ceea ce nu impiedica de altfel interventii agresive care se strecoara ca exceptii. Cate monumente istorice individuale? Socotind si bisericile, vreo doua mii, risipite prin tot orasul pana la periferiile sale. Pai, nu-i destul? va zice cititorul, fie ca are un interes personal sa darame „casa lu mama-mare", ca sa vanda terenul liber unei firme, fie ca, pur si simplu, stie de la televizor ce inseamna Progresul. Nu, nu-i destul, fiindca din 2004 s-au mai daramat unele case, le-a dat foc cineva peste noapte ori le roade paragina. Si mai e ceva: casele carora nu li s-a recunoscut calitatea de monument istoric, cu acte in regula, n-au nici o sansa sa scape. Sunt foarte multe care, cand s-a intocmit lista, au fost trecute cu vederea si de aceasta neglijenta vor profita afaceristii dezvoltarii imobiliare. Chiar pentru imobile inscrise ca monumente istorice curg cererile de declasare.

Deci, singurul lucru de facut este sa se inteleaga ca, asa cum toate bisericile construite inainte de 1834 au fost declarate monumente istorice (lege din 1919), tot asa cladirile de arhitectura civila dintre 1880 si 1920, admitand ca cele anterioare, cate vor mai fi, erau deja protejate, trebuie sa ramana neatinse. Pentru asta, la orice schimbare de proprietate sau modificare a caracterului casei, va fi necesara conditia unui examen de catre un specialist autorizat. Cand vorbim de aceste limite cronologice conventionale, tinem seama de faptul ca Bucurestiul, in masura in care si-a putut pastra un profil specific, intiparit in literatura si in memoria publica, in tara si in strainatate, este orasul care a existat in acea epoca. Ne plac sau nu, nu ne putem schimba parintii. Iar sub ochii nostri se savarseste un adevarat paricid cultural.