Dupa distrugerile seismului din 1977, Nicolae Ceausescu a fost cuprins de furia reconstructiei oraselor. Acestei ocupatii i-au cazut prada si unele monumente, dar mai ales ansambluri urbane si zone susceptibile de a primi statut de bun cultural. Cum totul s-a derulat in sfera institutiilor si legislatiei de sistematizare, dupa 1989, reinfiintata Directie a Monumentelor Istorice a fost asociata Ministerului Culturii. Un minister relativ imun la capcanele dezvoltarii economice si spatiale, dar prea slab pentru a putea apara singur patrimoniul monumental al Romaniei.

Trecand in revista ultimele doua decenii de protectie a monumentelor se vede limpede ca situatia in domeniu este departe de a fi multumitoare. In speranta unei ameliorari, fiecare noua administratie a recurs intai la modificari de legislatie. Desi a aparut tarziu (dovada a „sensibilitatii generale" pentru problematica patrimoniului construit cultural) totusi legislatia specifica poate fi considerata operationala. Problema e ca nu a fost exploatata cum trebuie, nefiind folosite instrumentele puse la indemana. S-a facut vreo sinteza aprofundata a pierderilor de substanta valoroasa, s-au analizat cauzele si contextul care le-a favorizat, exista un inventar al sanctiunilor aplicate, in cate cazuri s-a facut apel la expropriere?

De asemenea, la fiecare alternanta administrativa, s-a recurs la schimbari de personal (ceva mai timid, din cauza deficitului de profesionisti). Unele explicatii ale situatiei in care se afla monumentele rezida in numarul si expertiza personalului. Totusi, nici aici nu s-a cercetat detaliat modul de indeplinire a obligatiilor legale. In ce fel s-a acoperit monitorizarea pe teren a obiectivelor, s-au verificat rapoartele de deplasare si control (inclusiv propunerile de sanctionare), a fost urmarita activitatea specialistilor atestati, calitatea studiilor istorice si corectitudinea concluziilor, cum si-au indeplinit obligatiile juristii specializati in domeniu ?

Dificultatile legate de personal sunt atribuite, de regula, saraciei bazei materiale. Din pacate, cadrul legal privind protectia monumentelor se sprijina in continuare pe o filozofie de tip paternalist. Fondurile de la bugetul de stat sunt modeste, veniturile din alte surse neglijabile ori prohibite. Pentru selectarea de personal dedicat si de calitate trebuie acceptat un demers pragmatic la nivel de  minister si institutii descentralizate. Nu e oare posibil transferul precis al unor obligatii catre proprietarii de monumente si administratia locala, dupa cum la indeplinirea altora nu s-ar putea apela la organizatiile profesionale si obstesti? In schimb, nu ar putea avea Ministerul Culturii insusi dreptul de a descoperi resurse financiare suplimentare (din avize, consultanta, retururi din proiecte culturale, nu in ultimul rand, din veniturile unei eforii a monumentelor)?

Evident ca principala explicatie a situatiei precare a patrimoniului monumental o reprezinta conduita proprietarilor. O listare a categoriilor de comportamente si aprofundarea filozofiei de protectie a roprietarilor ar putea deslusi contributia lor la situatia actuala a patrimoniului monumental. Cati dintre ei stiu ca sunt proprietari ai unui bun cultural, cati dispun de „cartea tehnica" a monumentului posedat? Pentru a dezvolta o „pedagogie a protectiei" (bazata pe „zaharel si bici") nu ar trebui organizata masa proprietarilor de monumente pentru a li se preciza, in ultima instanta, drepturile si datoriile?

Cum ultimele chestiuni nu sunt abordate de legislatia existenta, abia acum, dupa trecerea prin etapele amintite, s-ar putea propune completarea si nuantarea textelor legale. Pentru a evidentia prioritatea valorii cladirii cu statut de monument vizavi de valoarea terenului este nevoie de o mentiune in Legea fundamentala. De asemenea, Parlamentul ar putea dedica domeniului activitatea unei comisii, acceptand sa acorde un statut superior Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice prin numirea presedintelui acesteia. Exemplul ar trebui urmat de consiliile judetene (pentru comune si peisaje culturale), de consiliile si primariile din localitatile urbane.

In fine, trebuie concretizata descentralizarea domeniului incepand cu mentionarea statutului de monument in toate actele (de retrocedare, de vanzare-cumparare, de cadastru si urbanistice etc.) pana la delimitarea precisa a responsabilitatilor locale pe baza de proces-verbal. Aici ar fi destul loc pentru stimularea patriotismului local, exploatabil si prin dezvoltarea industriei turistice. Astfel devine  mai vizibila relatia dintre comunitate, proprietar si „sanatatea" bunului cultural. Si poate ca s-ar  contrazice concluzia potrivit careia dupa 1989 s-a demolat si s-a degradat mai mult (monumente si zone protejate) decat in ultimul deceniu al lui Nicolae Ceausescu.